Mărturii

A fost odată

E seara Călătoriei cu Mirabai Ceiba. Oamenii se adună din dimensiunea liniară a existenței lor, din viețile lor, din rolurile pe care le joacă, un spectacol al măștilor,  al rigidităților, al zâmbetului de complezență, zugrăvit pe fețe cu ghips, cuvintele plutesc pe deasupra noastră ca niște păsări de hârtie, geometrice, ochii lor sunt desenați cu pixul. Îmbrățișările sunt întâlniri între cavaleri medievali, acoperiți cu armuri din fier. Unele sunt acoperite cu durere din bătălii vechi. Am trăit atât de mult în luptă încât nu mai știm cum să lăsăm sabia din mână, atât de multă frică s-a strâns sub platoșă încât nu mai avem curajul să le lăsăm să se topească. Privim prin viziere din fundul peșterilor noastre existențiale și ochii ne ard de spaima deschiderii. Ceva din noi ne-a condus către această trăire, suntem aici. Și altă parte din noi, ego, terifiat de presimțirea topirii, îngheață.

Ne strângem, în cele din urmă, vreo 200 de oameni. Unii vin de departe, Italia, Serbia, Lituania, alții de pretutindeni din țară, sunt după drum lung, realitatea pare făcută din bucăți adunate laolaltă, din cioburi, din frânturi, e o realitate spartă, fracturată. Și totuși, suntem aici pentru această trăire, care, la nivel liniar nu a început încă, dar în profunzimea sferică a Ființei, da. Cea mai mare parte dintre acești oameni se reîntorc pentru Trăire. Ei au mai călătorit împreună cu noi, mai de mult sau mai recent, sunt mânați de nostalgia deschiderii, a minunăției experienței. Nu e vorba doar despre muzică, ci mai degrabă despre acest spațiu, pe care noi numim Călătoria Inimii, în care oamenii au curajul de a se lăsa văzuți, simțiți, în care au curajul să iasă din armuri, să lase săbiile să ruginească, să se lase îmbrățișați de ceva mai mare decât oricare din noi, energia colectivă a Întregului. Dar sunt și dintre aceia care vin pentru prima dată, mânați de ceva de nerostit, din adâncul lor.

Apar apoi Marcus, Angelica și Bogdan, adică Miarabai Ceiba. Sala e în întuneric. O conexiune profundă a existat întotdeauna între noi, HEFT, și acești oameni care-și permit să fie ei înșiși și care emană împrejurul lor un abur liniștit de adevăr și armonie. Sclipiri din energia recunoașterii.

Când magia a fost completă, Angelica a spus: now, we are all one. Acum suntem una. Călătoria a pornit încet și a crescut lent până în momentul acela al deschiderii. Mantră după mantră, cuvânt după cuvânt, notă după notă, armonică după armonică, ochii s-au închis uneori, magia curgerii și blândețea existenței au învăluit oamenii, au liniștit gândirea, au topit furia și frica, au scurs oboseala în pământ, armurile de oțel albăstrui au început să se dizolve și în cele din urmă noi am cântat împreună. Vocile noastre lăuntrice au devenit o singură voce mai mare, energiile noastre adânci s-au făcut șuvoi și am lăsat prețioasele noastre individualități să devină secundare, viețile noastre liniare au rămas în urmă cumva, în spate, bucuria s-a înfiripat discret, cu lentoarea cu care înflorește un copac în primăvară, a crescut precum crește lumina dimineții și a cuprins sala, Mirabai Ceiba, Copacul Vieții a prins rădăcini și a început să crească din inimi întinzând ramuri spre cer.

Deschiderea se făcuse. Cei 200 deveniseră o singură ființă. O imensă eliberare, o ușurare, o expiere, o lăsare, un abandon, o odihnire, frumusețea naturală a existenței, bogăția și miracolul existenței s-au revelat. Cuvintele sunt prea mici pentru a rosti Viața. După cum armurile din oțel ale ego-ului sunt prea strâmte pentru ceea ce suntem cu adevărat. Acest împreună nu poate fi rostit, doar trăit. Cum am ajuns să numim călătorie, Adevărul despre noi înșine? Când am ajuns să ne învățăm atât de mult cu închisoarea minții, astfel încât să o considerăm starea noastră naturală?

Cândva am văzut o acvilă splendidă ținută într-o colivie, în curtea unei pensiuni. Era o colivie mare și frumoasă în care acvila primea carne în fiecare zi. Avea cel puțin doi metri înălțime, dar pe lângă înălțimea cerului părea nimic. Spre dimineață am deschis ușa pentru ca acvila să plece și să regăsească splendoarea înălțimii și a vieții. Nu a plecat. La micul dejun, patronul pensiunii nu a spus nimic. Doar a zâmbit ironic. Ușa deschisă nu a folosit la nimic. Acvila a ales carnea bună și cerul jos al coliviei.

Când am uitat măreția și frumusețea propriilor noastre ființe și am ales colivia și carnea sigură a fiecărei zile? Când am ajuns să credem că cerul nostru este la doi metri înălțime, făcut din bare de oțel? Când a ajuns Adevărul nostru cel mai profund să fie o stare de conștiință extinsă?

Sunt în primul rând. În fața mea, Marcus, Angelica și Bogdan creează din sunet Copacul Vieții, Mirabai Ceiba, care unește Cerul și Pământul. Muzica lor deschide porțile coliviilor. Ei amintesc acvilelor închise adevărul simplu și măreț al Cerului. În spatele meu, 200 de oameni în același timp aleg să iasă din închisori, ca 200 de acvile splendide care renunță la spațiul mărunt al coliviei și la carnea zilnică, pentru a zbura din nou. Pot simți miracolul cutremurător de simplu al deschiderii aripilor și al înălțării, uriașa redescoperire a adevăratei noastre naturi. Toți acești oameni care au curajul de a ieși din îngustime, de a renunța, fie chiar și pentru un moment la prudență, la închidere, la identitatea măruntă și înfricoșată, se eliberează.

Este momentul de grație.

Nu mai sunt multe de spus. AmmaRa este aceea care a creat experiența Mirabai Ceiba în România. Marcus, Angelica și Bogdan sunt cei care au creat muzica reamintirii Cerului din noi înșine. Noi toți, împreună cu cei 200 de oameni care au avut curajul să deschidă aripile și să zboare, suntem Călătoria Inimii.

Recunoștință, pentru privilegiul de a trăi centrul unei astfel de reamintiri.

 

Horia Francisc - Țurcanu în numele 
HEFT.
Despre eXperiența prilejuită de Concertul LIVE Mirabai Ceiba (2016)

 

Mirabai Ceiba LIVE

22 Mai 2019, 20.00

Cinema PRO

Blvd. I. C. Bratianu nr 6, Sector 2, Bucuresti

Cum ajungi la Cinema PRO

 


Bilete în rețeaua iabilet.ro